Etapele Micii Unirii din 24 ianuarie 1859. Alexandru Ioan CUZA

Spread the love

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o etapă decisivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

Spread the love

Evenimente anterioare

Procesul a început în 1848 odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a stăvilit pentru un timp ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de jos, fără a consolida efectiv imperiul Otoman de care depindeau principatele, ceea ce a creat un context favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act care a adus cele două state într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată de succesorul său, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.

La 1 ianuarie 1848 a intrat în vigoare o convenție moldo-munteană prin care a fost desființată vama dintre cele două țări, excepție făcând sarea. Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de unificare al măsurilor și greutăților. Cununia domnitorului Gheorghe Bibescu a fost oficiată la Focșani, în septembrie 1845, la Biserica Sfântul Ioan, lângă borna de hotar, naș de cununie fiind domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza.

Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 – 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar destrămarea monarhiei austro-ungare.

Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei naționale, în cele două țări și în străinătate. Activitatea desfășurată în emigrație, îndeosebi în Franța, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană; afirmarea programului politic în publicații ca România viitoare (1850, Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853); afilierea la „Comitetul Central Democratic European”, cu sediul la Londra, care urmărea declanșarea unei noi revoluții europene; memorii către Napoleon al III-lea, împăratul Franței și către Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza „Dreptate! Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalități marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez). Această propagandă unionistă a necesitat mari sume de bani pentru cointeresarea materială a unor personalități franceze, iar I.C. Brătianu s-a remarcat prin vânzarea moșiei soției sale pentru a asigura aceste fonduri.

În țară, acțiunile unioniste s-au desfășurat în noul context determinat de prevederile Convenției de la Balta Liman, afirmându-se modalități variate: constituirea Comitetelor Unirii la Iași și la București (1856); editarea unor organe de presă ca România LiterarăSteaua Dunării (Iași), Românul (București); venirea în patrie a unor revoluționari pașoptisti (îndeosebi în Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).

Unirea Principatelor Moldova și Țara Românească în contextul geopolitic european

Ordinea geopolitică a Europei în anii 1815-1853, a Rusiei și a Imperiului Otoman, se stabilise ultima oară la Congresul de la Viena din 1815. Între timp însă echilibrul astfel stabilit a început să se destrame, îndeosebi din cauza crizei interne în Imperiul otoman, denumit „omul bolnav de la Bosfor”, principatele Române aflându-se în vasalitate în raport cu Imperiul Otoman. Încă din anii de dinainte Rusia țaristă începuse planurile sale de expansiune în direcția Europei centrale și a Balcanilor, cu o tendință revanșardă în restabilirea influenței sale istorice și în Moldova și în Țara Românească. Folosind ca pretext probleme religioase ale ortodoxiei în Imperiul Otoman și beneficiind de slăbiciunea Imperiului, Rusia a început în 1853 așa zisul „Război al Crimeii” împotriva Imperiului Otoman, ocupând Principatele Române. Situația geopolitică a Europei, dirijată de Franța, Anglia și Austria, însă era deja de dinainte orientată în a asigura existența și integritatea Imperiului Otoman pentru a contracara o creștere a influenței Rusiei și în Orient, după ce deja Rusia se extinsese în Asia în contra intereselor franceze și engleze. Astfel Franța si Anglia au intrat în acest război de partea Imperiului Otoman contra Rusiei, în concordanță și cu interesele și politica externă a Austriei în privința „principatelor dunărene”. Războiul Crimeei s-a încheiat prin armistițiu, cu propuneri din partea tuturor puterilor europene, convenind a fixa o nouă situație geopolitică a Europei de est în context cu Rusia și Imperiul Otoman, fiind astfel planificate convorbiri la Constantinopol și Paris în vederea elaborării tratatelor corespunzătoare, având ca țel slăbirea influenței Rusiei în Orient și în Marea Neagră, care avea să devină o mare neutră. Astfel a intrat în atenția marilor puteri ale politicii europene și situația „principatelor dunărene”, Moldova și Țara Românească. Deși Austria nu a participat la război, a cerut în 3 Iunie 1854, Rusiei să se retragă din Principatele Române, în virtutea propriilor interese și într-adevăr Rusia s-a retras. Însă în mod neașteptat atunci Imperiul Austriac a ocupat Principatele Române, plasând în octombrie 1854, 300.000 de soldați la granița Moldovei cu Rusia. În contextul problemei „principatelor dunărene” au jucat un rol multe alte probleme de echilibrare a situației generale. Amânarea rezolvării s-a datorat diferențelor de păreri în cadrul alianței învingătorilor. Conceptului Franței asupra unor principate unite i s-a raliat Rusia din motive tactice, însă în totală contradicție cu părerea Austriei și Imperiului Otoman. Anglia a luat o poziție indecisă. În alianța învingătoare exista unanimitate că protectoratul istoric al Rusiei asupra principatelor trebuie să se termine, cu o „derusificare” a principatelor de influența Rusiei în cultură și administrație, însă exista lipsa unanimității privind statutul organizatoric viitor al principatelor. Principatele Române erau în concepția lui Napoleon al III -lea cele mai potrivite pentru a-și promova ideea principiului național, în propriul interes al Franței, în Europa cât și a remanierii hărții europene în urma eșecului francez din 1815.

Astfel ideea unirii principatelor române s-a născut pe plan internațional în împrejurimea împăratului francez Napoleon III, bineînțeles din interese proprii franceze.

Însă ambasadorii Angliei și a Austriei, Redcliffe si Prokesch-Osten, se străduiau sä lege Principatele Unite iarăși mai puternic de Imperiul Otoman. Expresia acestei strădanii a fost un concept preliminar de tratat din 11 Februarie 1856 cu 30 de articole, prezentat ministrului de externe al Înaltei Porți, conținând idei de bază privind organizarea și statutul viitor al principatelor. («Projet concernant le 1-er point de garantie arrêté entre les Representants des trois Puissances et ceux de la S. Porte dans la réunion du 11 Fevrier» (HHSTA, PA XII 56 f. 256-266)). În acest concept se precizează că în virtutea războiului, tratatele ruso-turce privind organizarea internă a principatelor în acel «Reglement organique» (Regulament Organic) încă de dinainte de 1828 și-au pierdut valabilitatea. În acest sens, Înalta Poartă avea de reînnoit imunitatea și privilegiile sale care i-au fost acordate încă de pe timpul lui Baiazid I, reținându-se în art. 2 că Moldova si Țara Românească rămân parte integrantă a Imperiului Otoman supuse suzeranității sultanului.

Însă ideea unor principate unite a stârnit o rezistentă deosebită la Viena și la Înalta Poartă. În politica austriacă la Viena existau îngrijorări că românii vor simți suzeranitatea otomană ca o nedreptate și vor cere un stat independent, care ar putea cuprinde atunci și Bucovina, pe atunci austriacă, și partea română a Transilvaniei, creând un precedent istoric și pentru Serbia care s-ar putea sprijini pe susținerea Rusiei, această situație în totalitate lovind interesele Austriei „până în măduva oaselor”. Exista părerea că acestui principiu distrugător al naționalismului, care în mod fericit a fost supus în 1849, Austria voia a-i opune principiul „mai înălțător și împăciuitor al statalității” interdependent de naționalitate. În această chestiune însă împăratul austriac Franz Joseph I a avut o cu totul altă părere. El a promovat ideea că principatele aveau să rămână neunite, dar în nici un caz nu aveau să fie legate mai strâns de Înalta Poartă, ci din contră, independența lor trebuie întărită, dând ordin reprezentantului său la Paris să se opună strict voinței otomane de a-și întinde influența în acea zonă a Europei.

In concluzie, trebuie să reținem că unirea principatelor a fost un proiect politic al împăratului francez Napoleon III, din două motive de politică externă în favoarea intereselor Franței: în primul rând a fost un proiect antirusesc de-a îngrădi și a pune o barieră în extinderea intereselor rusești, iar în al doilea rând a fost impunerea „principiului națiunii” pentru a submina principiile Congresului de la Viena din 1815, ca armă politică a Austriei.

Peste acest context fericit geopolitic european, s-a suprapus dorința și voința populației și a păturilor conducătoare din cele două principate încă din 1600, când lui Mihai Viteazul i-a reușit pentru scurt timp o unificare a două principate de cultură și proveniență înrudite istoric. Însă trebuie să luăm în considerare că acest moment favorabil al istoriei geopolitice europene a avut un rol hotărâtor în acest act de unire.

Divanurile Ad-hoc

Deciziile adoptate prin tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene(Turcia, Franța, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia), revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, pusă sub control internațional ș.a.

Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române.

Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Țara Românească majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalități ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fața ei opoziția separatiștilor moldoveni (Nicolae Istrati, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzietc.). Aceștia doreau menținerea separării, motivându-și opțiunea prin posibila decădere a Iașilor și a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la București, ceea ce s-a și întâmplat după 1861.

Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria și Turcia, precum și pe cel al caimacamului (locțiitorului domnesc) Todiriță Balș (înlocuit, după moartea sa, de Nicolae Vogoride, aspirant la tronul Moldovei), separatiștii au reușit, într-o primă fază, să câștige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova (la 19 iulie 1857). În dorința de a-și realiza visul de domnie, Vogoride a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale unioniștilor cu cele ale antiunioniștilor. Această manevră făcea ca numărul reprezentanților celor care nu împărtășeau idealul de unire să fie majoritar în Divan. În mai 1857, Ecaterina Vogoride a sustras o parte din corespondența secretă purtată de soțul ei cu rudele din Constantinopol. În acele scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc. Cu ajutorul lui Costache Negri scrisorile compromițătoare au fost publicate în ziarul unionist „L’Etoile d’Orient”, ce apărea la Bruxelles, traduceri ale scrisorilor apărând la scurt timp și în Moldova. Când sultanul Abdülmecid, cu asigurările Austriei Imperiale, nu a anulat alegerile, ceilalți supervizori (Imperiul Francez, Rusia Imperială, Prusia și Regatul Sardiniei) au rupt relațiile diplomatice cu Imperiul Otoman în 4 august.

Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, și celelalte state participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 august) dintre Napoleon III și Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate. În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri parțiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Adunări Legislative (parlamente). Instituțiile comune urmau a fi Înalta Curte de Casație și Justiție, Comisia Centrală cu sediul la Focșani, la granița între Moldova și Țara Românească, ce avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele Principate , însă erau prevăzute armate naționale separate, având un singur comandant suprem, numit alternativ de cei doi domni. Aceste decizii au fost luate la Conferința de la Paris (1858) a marilor puteri care deși au hotărât ca principatele să rămână entități politice separate, totuși au fost de acord ca principatele să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. (Florin Constantiniu, 1997 (op. cit.), p. 231). Totodată, prin Convenția de la Paris, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui Principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea domnitorilor. În Moldova, cei trei caimacami au fost Anastasie Panu, V. Sturdza și Ștefan Catargiu, primii doi, membri ai partidei naționale, cel de al treilea devotat grupării conservatoare. Principala atribuție a comisiilor provizorii era de a supraveghea alegerea noilor Adunări Elective, care, la rândul lor, urmau să aleagă domnitorii Principatelor.

Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a întrunit Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, și prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

În 7 și 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluțiile prin care se cerea:

  • Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulații încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634;
  • Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
  • Prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene și ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării;
  • Neutralitatea teritoriului Principatelor;
  • Puterea legiuitoare încredințată Adunării Obștești, în care să fie reprezentate toate interesele nației.

Toate acestea -sub garanția colectivă a Marilor Puteri care au subscris tratatul de la Paris.

Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:

  • Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri;
  • Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții proprii;
  • Se înființau instituții comune, precum Comisia Centrală cu sediul la Focșani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și Casație, armata;
  • Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor în stat, desființarea rangurilor și privilegiilor boierești, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală);
  • Dreptul de vot rămânea cenzitar; pentru a avea drept de vot, o persoană trebuia să dețină o proprietate atât de mare, încât numărul electorilor se limita la câteva mii, în majoritate mari moșieri și burghezia înstărită.

După încheierea Convenției de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituții a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza

În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Reprezentanții acestei grupări ce avea ca obiectiv unirea Moldovei cu Țara Românească au oscilat o vreme între a avea un candidat al lor și a-l susține pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza, și agent al Rusiei. Acesta, susținut de Rusia prin intermediul bancherului evreu Șmul Rabinovici și agentului panslavist polonez Nieczuka Wierzbicki, care a adus la Iași câteva sute de mercenari, viza și el unirea celor două țări, dar sub domnia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus. Cu două zile înainte de votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât să-l respingă și să desemneze un candidat al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate moldovene, Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire). La adunarea propriu-zisă, Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali (francofili). Oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. Gruparea lor, susținută de mercenarii polonezi ai lui Wierzbicki, care plănuia să acționeze doar pentru a liniști eventualele proteste împotriva alegerii lui Sturza și apoi pentru a forța alegerea sa în Țara Românească, s-a văzut obligată să treacă la ofensivă. S-a pus premiu pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu (pe al căror sprijin Sturza conta, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.

Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Acolo însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”.

Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală. Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică. Orientarea unionistă a domnitorului a făcut însă ca acesta să acționeze pe parcursul următorilor doi ani în sensul unirii politice.

Alegerea lui Alexandru I. Cuza ca domn al Moldovei a declanșat în Iași o manifestație așa cum Iașul nu mai cunoscuse până atunci. Mii de oameni, masați în piața palatului, au aclamat ore întregi alegerea lui Cuza, iar orașul a fost iluminat timp de patru zile. La lumina torțelor, procesiuni însumând mase mari de oameni, veneau să-l felicite pe domn.

Discursul la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor  Unite

Măria ta,

După una sută cincizeci şi patru ani de dureri, de umiliri şi  de degradație naţională, Moldova a reintrat în vechiul său drept consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre domnul.
 Prin înălţarea ta pre tronul lui Ştefan cel Mare, s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română. Alegându-te de capul său, neamul nostru a voit să împlinească o veche datorie cătră familia ta, a voit să-i răsplătească sângele strămoşilor tăi, vărsat pentru libertăţile publice. Alegându-te pre tine domn în ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumei aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou.
O, doamne! mare şi frumoasă îţi este misia! Constituţia din 7 (19) august ne însemnează o epohă nouă şi măria ta eşti chemat să o deschizi! Fii dar omul epohei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare, iară tu, măria ta, ca domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi.
Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-am ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni!
Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate, împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşasca frăţie.
Fii simplu, măria ta, fii bun, fii domn cetăţan; urechea ta fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire.

Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti dar mulţi ani, ca şi dânsul; să domneşti ca şi dânsul, şi fă, o, doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dizvoltarea instituţiilor noastre, prim sintimentele tale patriotice, să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre, când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanţia că:

„România nu are alt ocrotitor decât pre Dumnezeu şi sabia sa!”
 Să trăieşti, măria ta!

Rostit de Mihail Kogălniceanu la 5 ianuarie 1859, în numele Adunării Legislative, publicat în Suplement la No 28 al Monitorului Oficial al Moldovii, Iaşi, 28 ianuarie 1859.

Recunoașterea internațională a Unirii

Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului național român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca domn al Țării Românești a lui Alexandru Ioan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.

Cea mai stringentă problemă era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe internaționale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie – 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și au reușit să câștige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua ședință a Conferinței (1/13 aprilie) Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere de la 24 ianuarie 1859. Imperiul Otoman și Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenție militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Florești, între Ploiești și Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face față oricărei situații. După alte amenințări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a 3-a ședință a Conferinței de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situației, atât în relațiile cu Imperiul Otoman, cât și cu cel Habsburgic, îl determină pe domn să ordone închiderea taberei de la Florești (1 septembrie 1859).

Astfel împlinită recunoașterea situației de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aștepta verdictul altor reuniuni internaționale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecințele hotărârilor adoptate prin Convenția de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două țări. Unificarea armatei începea cu deplasări de unități militare moldovene, la București și muntene, la Iași; tabăra de la Florești s-a bucurat de o comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instrucția, administrația și intendența au fost așezate sub o singură autoritate, iar aceeași persoană – generalul Ion Emanoil Florescu – a fost numită în funcția de ministru de război în ambele țări. La serviciul telegrafului moldovean și muntean este numit ca inspector general Cezar Librecht.

La Focșani, nu fără dificultăți, își începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenției de la Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două țări. În cei trei ani de activitate (1859- 1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea electivă și promulgate de domn doar cele referitoare la Curtea de Casație și la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalității fiscale). Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în 9/21 februarie 1862. Termenul de România, care fusese frecvent folosit, dar neoficial, în anii 1850 cu referire la un stat unitar, situat între Marea Neagră și Munții Carpați, a devenit acum numele curent al Principatelor Unite și, începând din 1862, a fost folosit în actele oficiale ale țării.

Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol important în viața Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neștirbită a autonomiei țării nou-constituite. Astfel, prezența militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să renunțe la pașapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situații supușii Imperiului fiind reținuți pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement dușmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului român sunt valabile și pentru locuitorii cezaro-crăiești aflați aici cu afaceri. Maghiarii și polonezii, care voiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt protejați de guvern și de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare.

Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aștepta hotărârea Conferinței de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de așteptat, încă din prima ședință Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenției de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul (decretul) Unirii era prezentat, dar în condiții considerate, în țară, inacceptabile.

Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacția energică Camerelor și a guvernelor, poziția intransigentă a lui C. Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut în cele din urmă efectul. La sfârșitul Conferinței de la Constantinopol, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și vechea poziție.

În ianuarie 1862, guvernele separate din Principate au demisionat pentru a da posibilitatea alcătuirii la București a primului guvern unic al României.

Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și de cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.

Scurt istoric despre activitatea lui Alexandru Ioan Cuza

1820: La 20 martie, la Bârlad, judetul Vaslui, România, s-a nascut Alexandru Ioan Cuza. A fost un om politic român, domnitorul Moldovei, domnitorul Ţării Românești, apoi domnitorul Principatelor Unite Române, devenind astfel primul șef de stat al României.  Alexandru Ioan Cuza provine dintr-o veche familie boierească din județul Fălciu (astazi în județul Vaslui), mari propietari de pamânt cu diverse ranguri în administrațiile domnești din Moldova.

Primii ani din viață, îi petrece studiind la pensionul francez Sachetti din Galați, apoi la Iași, în pensionul condus de francezul Victor Cuenim, unde îi are colegi, printre alții, pe Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri.

1835: Își ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept și medicină, pe care nu le finalizează și devine membru al Societății economiștilor de unde își va înainta demisia in 1840.

1849-1851:  În această perioadă, activează ca președinte al Judecătoriei Covurlui.

1844: În acest an, Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca), ce se înrudea cu neamul Sturdzeștilor, al Balsilor și al Cantacuzinilor. După ce s-au căsătorit, tânăra familie s-a stabilit în modesta casă a parinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galati. Elena nu a putut avea copii, însa, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de Cuza cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862-1889) și Dimitrie Cuza (1865-1888), care s-a sinucis.

Elena Cuza este numită în cercurile înalte „minunata principesă”. Ea a cautat să-l impună pe domnitor celor care nu-l priveau cu ochi buni. Opera socială de mila și ajutorare a copiilor lipsiți o face pe principesă ca împreuna cu alte doamne harnice sa lucreze haine, pentru a aduce bucurii celor care nu aveau. Ea a dăruit bani, dar și suflet pentru așezările sociale. În acea perioadă, Cuza, a făcut marile reforme, susținut și călăuzit de sufletul femeii care-și uitase de durerile personale, daruindu-se țării. Vasile Alecsandri îi dedica „Mariei Sale Doamnei” volumul de poezii populare, ca un semn al legăturii ce se făcuse între sufletul ei și al poporului, în ceea ce are el mai bun.

1848: În timpul „Primăverii Popoarelor”, Cuza s-a implicat activ în mișcarea revoluționară moldovenească. A fost alături de Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo și Costache Negri când a fost redactat, în august 1848, programul „Dorințele partidei naționale din Moldova”, în Cernăuți.

Se cerea, în afară de improprietărirea țăranilor și crearea unui sistem de învățământ obligatoriu, unirea între Moldova și Țara Românească. Domnul Moldovei, Mihail Sturdza, a retezat imediat orice tentativă de mișcare revoluționară arestând pe majoritatea complotiștilor. Deși era plănuit ca o parte dintre aceștia, inclusiv Cuza, să fie trimiși în Turcia. Cu ajutorul consulului britanic de la Brăila reușesc să ajungă în Transilvania, apoi în Bucovina, unde este martor al evenimentelor revoluționare de aici. Cuza petrece un an în exil, la Viena, Paris și Constantinopol, revenind în țară odată cu numirea noului domn în Moldova, Grigore Alexandru Ghica.

1851: Director al Ministerului de Interne, primind în această perioadă și rangul de vornic.

1855-1856: Din nou, în această perioadă, ocupă funcția de președinte al Judecatoriei Covurlui.

1856: La 6 iunie, este numit pârcălab de Galați, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş. După câteva luni, noul caimacam, Nicolae Vogoride, antiunionist și dornic de a-și face partizani îl renumeste pe Cuza pârcălab și îl reintegrează în cadrele armatei, avansând în numai două luni de la gradul de sublocotenent la cel de maior.

În perioada alegerilor pentru Divanul ad-hoc, Cuza face un gest care îi va aduce un important capital de imagine. Înșirand ingerințele administrației în alcătuirea listelor electorale care urmau să aducă o majoritate antiunionista în Divan, el își prezintă demisia din funcția de pârcălab.

1857: La 12 august, după ce alegerile fuseseră falsificate de Vogoride, după tensiuni diplomatice, Puterile garante decid o nouă consultare electorală. De data aceasta, majoritatea unionista este zdrobitoare, Cuza numărându-se printre deputații aleși să dezbată viitorul Principatelor. Având în vedere noul context, Vogoride își schimbă din nou atitudinea față de Cuza și propune ridicarea acestuia la gradul de colonel. Viitorul domn acceptă fără probleme deși cu câteva luni înainte acuzase faptele caimacamului.

Șansa unirii Principatelor a venit după sfârșitul razboiului Crimeei, la Congresul de Pace de la Paris din 1856 când Marile Puteri doreau crearea unui stat-tampon între Imperiul Țarist și Otoman, pentru a stabiliza zona. În acest sens, sunt organizate divanurile ad-hoc, cu rol consultativ, în Moldova și Valahia, prin care majoritatea populației a cerut unirea celor două țări. Marile Puteri au hotărât ca unirea să fie, totuși, una superficială permițând existența doar a unor instituții în comun. Profitând de greșeala textului care stipula condițiile de alegere a domnitorului, Alexandru Ioan Cuza, din partea Partidei Nationale, â

își depune candidatura în ambele țări.

1859: La data de 5 ianuarie, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie este ales domn și în Țara Românească. Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri acceptă alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. După alegerea sa ca domnitor, tot în acest an, 1859, Cuza a creat armata națională prin contopirea forțelor militare ale celor două principate și a înființat Statul Major General.

Ca domnitor, Cuza a facut o serie de reforme, unele întâmpinând o respingere acerbă din partea boierilor, burgheziei, dar și din partea Bisericii.

1860: În acest an, Alexandru Ioan Cuza, înființează prima universitate din țara, cea de la Iași, care mai târziu va lua numele domnitorului, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”.

1861: Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor barbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au facut, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern.

1862: Deciziile  trebuiau să jongleze între cele două capitale, Iași și București, și, desigur, între cele două parlamente și guverne. În cele din urmă, în acest an, domnitorul reușește să fixeze capitala la București, dar și să creeze un singur parlament și un singur guvern.

1863-1865: În această perioadă, Cuza îl are alături pe Mihail Kogalniceanu, în funcția de prim-ministru, care i-a permis să pună în aplicare reformele foarte necesare.

1863: În acest an, are loc secularizarea averilor mănăstirești. Aproximativ un sfert din întreaga suprafață a țării aparținea Bisericii și a fost confiscată de domnitor, pentru a servi reformei agrare din 1864. Prin aceasta din urmă au fost împroprietărite 400.000 de familii și s-au desființat cu totul orânduirile feudale.

1864: În acest an, după ce conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern și majoritatea adunării. A urmat lovitura de stat de la 2 mai 1864 când deputații au fost evacuați din sală de un detașament militar și Adunarea Legiuitoare dizolvată. Această lovitură a sporit puterea domnitorului Cuza, și totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorității în adunare, și punerea în aplicare a reformei agrare.

Reforma agrară, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea. Tot în 1864 a fost terminată Universitatea din Bucuresti, a doua din țară și este adoptată „Legea instrucţiunii publice”, care stabilea trei grade de învățământ: primar, secundar și superior, cel primar fiind obligatoriu și gratuit.

După desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul tuturor partidelor politice și pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formatț din funcționari corupți care primesc funcții și contracte cu statul; corupția și șifonarea banului public mai ales în lucrări de infrastructură ating cote ridicate.

1865: În acest an, intră în vigoare Codul Penal, Civil și Comercial, ce au însemnat modernizarea sistemului judiciar.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au schimbat din temelii societatea românească, domnitorul dorind o apropiere cât mai rapidă de nivelul de dezvoltare al țărilor occidentale, însă, împotriva domniei lui Cuza încep să se coalizeze liberalii radicali și conservatorii, ce erau nemulțumiți de acțiunile domnitorului român.

1866: „Monstruoasa coaliție”, cum a fost denumită, formată în special din marii latifundiari și oameni de afaceri, având și sprijinul unei parti a armatei, îl obligă pe Cuza să abdice pe 23 februarie. Acesta părăsește Bucureștiul două zile mai târziu, în locul său venind o locotenență domnească formată din Lascar Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Consituției din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit cu rezultate asemanatoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.

Alexandru Ioan Cuza și-a trăit restul vieții în exil în diverse orașe europene. Permanent i s-a arătat că este sprijinit din țară, existând petiții care cereau revenirea lui și el însuși primește audiențe ale studenților români. Printre aceștia s-a aflat, la un moment dat, și Mihai Eminescu. Mai mult, Cuza este ales deputat, în lipsă, în Mehedinți și Turnu Severin, dar el nu a putut accepta această functie.

1867: Încă din acest an, Cuza îi scrisese lui Carol I pentru a reveni în țară, dar acesta îl refuzase categoric.

1873 La 3 mai, Alexandru Ioan Cuza se stinge din viață, din cauza unui anevrism în hotelul Europa din orașul german Heidelberg, cu doar câțiva ani înainte ca România să își câștige independența. Când trupul său a fost adus în țară cu trenul, mii de oameni au așteptat în dreptul liniei ferate pentru a-și prezenta pentru ultima oară recunoștința pentru faptele sale. A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.

Surse Foto: gds.ro, wikipedia.org
Surse Text: wikipedia.org, ro.biography.name, Academia Bârlădeană

Informează-te din cel puțin două surse independente!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Alte știri